Eseu despre luciditate

Dear All,

Scuze, am fost retinut de una, de alta, unele mai importante decat altele, in fine, exista motive obiective pentru care nu am mai postat nimic de doua saptamani, desi imi propusesem sa nu ma abat de la caracterul regulat al intalnirilor cu voi.

Pe de alta parte, voi va abateti regulat de la intalnirile cu mine, asa ca ... :))).

Astazi va voi vorbi - pentru a cata oara? - despre Maestru. Numai ca in mod diferit, cu aplecare catre situatia din jur. Ma gasesc din ce in ce mai agasat de indivizi lipsiti de cel mai elementar fior al umanului, de fiinte pentru care au fost inventate cuvinte tari ale dictionarului precum abject, scursura, neom si altele cate si mai cate.

Am evitat sa-i vad, sa-i aud, mi-am spus ca daca intru in cercul vicios al prostiei lor va trebui sa ma cobor la acel nivel, potrivit zicerii ca prostul de trage dupa el, asadar am incercat sa stau deoparte, numai ca it backfired quite a bit, pentru ca dezinteresul pentru cele din jur, manifestat anterior, ma afecteaza in mod profund la acest moment, rezon pentru care am inceput sa reactionez din ce in ce mai violent.

Aceasta este una dintre reactii. Eseu despre luciditate (desi, poate, ar fi trebuit sa ma gandesc la unul despre prostie) pare a fi raspunsul - ce este drept, intrucatva rasturnat -, la cotidianul meu. Ce-avem? Una bucata guvern cu mai putini imbecili decat guvernul meu (deh, a fost imaginat de Saramago, toti aia sunt niste literati prin definitie), una bucata natie satula de el, si mai multe reactii in lant.

Ar trebui ca cineva sa scrie adaptarea la plaiurile mioritice.