UN AN SUB TIRANIE

                                                                    PROLOG

Sentimentul că ceva era în neregulă, că ceva se schimbase, că laţul se strângea din ce în ce mai tare era unul mai degrabă ciudat decât neplăcut, dându-i o senzaţie stranie, de parcă lumea se întorsese cu susul în jos, de parcă spaţiul nu-i mai ajungea, făcându-l să se simtă din ce în ce mai strâmtorat în locul care, până atunci, îi păruse atât de sigur.

Într-un mod abstract, ştia că nu mai avea mult timp. Evenimentele din ultima perioadă trimiteau către o atare concluzie. Puteri necunoscute complotau, disturbându-i pacea şi tihna, spulberând zona de confort în care se instalase, căutând să-l tragă în afara acesteia, să-l prindă în ghearele lor, să-l scoată afară din bârlog.

Toate acestea le resimţea fizic, îi determinau realitatea, îl înconjurau şi începuseră să-i modeleze lumea. Indiferent cât de mult îşi dorea să rămână în acea tihnă pe care credea că o binemerita, indiferent cât de mult îşi propunea să lupte, să angajeze toate forţele de care dispunea în războiul cu cele din afară, pe cât de străine pe atât de puternice, simţea că se duce în jos, simţea alunecarea inexorabilă către un final de neevitat, era împins către un punct nedefinit.

Căderea era vizibilă, semnalmentele erau observabile cu ochiul liber, sfârşitul era aproape. Într-un fel, se obişnuise cu ideea, însă asta nu însemna câtuşi de puţin că avea să cedeze fără luptă, nu, o asemenea ipoteză era exclusă din start, intenţiona să nu cedeze niciun centrimetru de teren fără o aprigă rezistenţă, urma să se agaţe cu dinţii de ceea ce considera ca fiind al lui în exclusivitate.

Iar acum, timpul sosise. Mâinile nevăzute ale forţelor externe se înmulţiseră, se înmiiseră chiar, puterea lor era incredibila, şi toate păreau a-şi da concursul, toate complotau în feluri doar de ele cunoscute, menite a-l scoate din vizuina lui.

Însă nu degeaba le dăduse el tuturor bătăi de cap, nu degeaba câştigase cu multă vreme înainte locul la care aspiraseră enorm de mulţi indivizi din anturajul său, era musai ca şi ei să ştie că nu intenţiona să se dea dus cu una cu două, ba chiar se aşeză de-a curmezişul evenimentelor, sfidându-i pe toţi, ţinând stindardul luptei încă sus, încercând să înoate împotriva curentului, chiar dacă, în cele din urma, întregul său efort s-a dovedit a fi futil şi energofag.

Erau aproape, îl încercuiau, nu mai avea nicio scăpare. Într-un final, vocile începură să se facă auzite, mai întâi undeva, la distanţă, înconjurându-l în mod parşiv şi insidios, după care veniră din ce în ce mai aproape, şoapte ce prevesteau venirea altor zgomote, paşi mai întâi înceţi, parcă sfioşi, după care zgomotele câştigară în amplitudine, desluşea tropăitul picioarelor alergând în apropierea lui, ce continuau să tot vină, de parcă numărul lor era din ce în ce mai mare, iar apoi semi-întunericul în care-şi găsise ultimul refugiu fu străpuns, mai întâi de câteva raze de lumină, ce apăreau şi dispăreau în ritmul nebun în care era prins, după care totul deveni alb orbitor, de parcă îşi propuseseră să-l orbească.

Probabil că şi reuşiseră, pentru că nu văzu nimic, mai degrabă simţi mâinile lor asupra lui atunci când ei, cei care îl urmăreau, trecură de ultimele sale baricade. O ultimă luptă, un ultim efort, zadarnic însă, nu mai era nimic de făcut, îl ajunseseră. Dând din mâini şi din picioare, ţipându-şi furia şi frustarea, incapabil să capituleze însă nevoit să-şi accepte înfrângerea, părăsi pentru totdeauna bârlogul...