UN AN SUB TIRANIE (III)

MIC DICŢIONAR EXPLICATIV AL REGIMULUI

Înainte de a trece mai departe, în fapt înainte de a mai scrie fie şi măcar un singur cuvânt cu privire la regimul de teroare ce face obiectul acestor rânduri, este absolut necesară trimiterea către un dicţionar întocmit într-un atare scop, despre care cititorul nu are habar, însă o asemenea scăpare impardonabilă este pe deplin scuzabilă câtă vreme dicţionarul respectiv n-a fost încă girat de vreun institut savant, vreo academie, în fine, vreo chestie d-asta cu nume sforăitor, nici n-a fost întocmit de vreun grup de literaţi, profesori şi academicieni, ba mai mult şi, totodată, argument dirimant, nici nu a fost publicat, tipărit sau măcar văzut la faţă de vreun redactor sau editor de carte, pentru bunul motiv că el nu există.

Pe de altă parte, o asemenea lipsă în patrimoniul cultural nu numai al naţiunii, ci al întregii omeniri este de-a dreptul, ba chiar şi de-a stângul periculoasă, fiind astfel subliniat dublul grad al periculozităţii inculturii, din moment ce dicţionarul abordează una dintre limbile cele mai vorbite la nivelul întregii lumi: bebeluşeasca.

În mod limpede, ceva circumstanţe atenuante se pot găsi, s-ar putea susţine cu argumente întrucâtva justificate că nu există, sau cel puţin la această oră nu avem ştiinţă să existe specialişti într-o atare limbă, că sintaxa şi morfologia ei sunt un nightmare, că deşi limba nu este pe cale de dispariţie, ci dimpotrivă, numărul vorbitorilor ei pare a fi în progresie aritmetică, mai ales în anumite părţi ale lumii, nu au fost publicate studii, compendii şi tratate de mare anvergură ştiinţifică în domeniu, aşadar bref şi sumarizând, se pot afla sau măcar inventa scuze pentru o asemenea lacună.

Totuşi, având în vedere importanţa domeniului, nu se face ca şi noi să închidem un ochi, ca şi cum subiectul nu ne-ar privi, n-are rost să ne prefacem că nu ne interesează, când în fapt suntem cu toţii direct vizaţi, ba chiar direct interesaţi să vorbim limba respectivă, sau măcar să o înţelegem, motiv pentru care am luat asupra noastră acest crux cultural, fără a ne aştepta la statui ecvestre, la nemuriri în bronz sau în ulei, ba nici măcar la un simplu mulţumesc, scepticismul nostru cu privire la semeni fiind în mare măsură determinat de faptul că este posibil, dacă nu mai mult decât probabil, să elucubrăm cu degetele pe taste.

Aşadar, bebeluşeasca. În mod paradoxal, chiar în contextul lărgit al cunoaşterii umane, care, trebuie să admitem, a facut un salt spectaculos în ultima vreme, urmând acesta a fi dus mai departe inclusiv prin efortul de a încropi dicţionarul asupra căruia se învârte discuţia de faţă, nu am identificat (deşi am făcut cercetări în domeniu, aşa cum orice asemenea demers o impune) familia de limbi din care se trage bebeluşeasca. Cu alte cuvinte, oricât ne-am dori ca în cuvântul înainte al dicţionarului, sau în prologul acestuia, ori în orice altă parte a lui, să facem o trimitere erudită la acea unitate genetică ce caracterizează o familie de limbi, ori, mărturie şi mai dihai a eforturilor depuse, la acel strămoş comun al unei familii de limbi (ăsta fiind, în general, mai greu de identificat), nu o putem face. Şi asta chiar dacă bebeluşeasca este una dintre cele mai vechi limbi vorbite.

Este adevărat, nu s-au descoperit (încă) tratate scrise în bebeluşească, de asemenea, nimeni nu s-a aplecat cu luare aminte asupra gramaticii, substantivelor, verbelor şi adjectivelor pe care le întâlnim în această limbă, rezon pentru care pur şi simplu înotăm în întuneric şi ne luptăm cu morile de vânt în efortul ostru pe care, cu seriozitate de pe acum, l-am putea numi de-a dreptul sisific. Prin urmare, nu ştim care este proto-limba din care s-a tras bebeluseaşca. Nu avem nici cum dovedi că ar putea fi proto-indo-europeana, latina, proto-akkadiana sau sumeriana Vechiului Imperiu, pur şi simplu nu avem dovezi, nici arheologice, nici păstrate pe cale orală (ar fi fost culmea ca bebeluşeasca să fie transmisă prin viu grai, deşi nu excludem întrutotul ipoteza), nici de orice alt fel.

Cititorul fiind astfel pus în gardă, în acelaşi timp fiind invitat şi chiar rugat să-şi aducă contribuţia la un efort de o asemenea anvergură, purcedem în demersul nostru de la simplu la complicat, de la substantiv la propoziţie, după care vom trece la frază, perifrază, sintaxă şi morfologie, precum şi la alte chestiuni alambicate care, volens-nolens (prin urmare, chiar cu riscul de a îndepărta un cititor superficial) trebuie sa-şi găsească locul în primul dicţionar întocmit într-un atare sens.

„Oa!” În opinia noastră, un „oa” singular, spus pe o intonaţie molcomă, fără tarie, fără plămâni aruncaţi din răsputeri în spatele cuvântului, ar putea însemna, pe rând, (i) nimic, din moment ce nu cunoaştem nimic despre bebeluşească, (ii) „m-am trezit, aveţi de grijă”, vasazică o atenţionare amicală venită din partea tiranului, lucru demn de toată lauda, având în vedere relaţiile dintre acesta şi supuşii săi, (iii) „mă cam pregătesc să urlu la voi”, avertisment mult mai serios decât antecedentul, şi (iv) orice altceva la care nu ne putem gândi, mai ales luând în calcul că momentul la care „oa”-ul a fost spus, locaţia unde el a fost spus, personajele aflate în apropiere etc. poartă şi ele însemnătatea lor. Adecătelea, una este un „oa” spus aşa, uşor, a joacă chiar, în prezenţa supusului de sex masculin, şi cu totul alta este un „oa” spus pe un anumit ton, într-o anumită octavă, în prezenţa supusului, sau chiar a supuşilor, de sex feminin.

Pentru că nu trebuie uitat în ruptul capului faptul că tiranul, încă din prima clipă a înscăunării sale, este înarmat cu tot soiul de arme psihologice şi tertipuri de gen pentru a-şi aduce supuşii la deplină ascultare, or intonaţia, modulaţia vocii, inflexiunile discursului sunt arme de prim rang din arsenalul său. Cu titlu ilustrativ facem aici trimitere la plâns, element de limbă parte integrantă din bebeluşească ce va fi tratat in extenso în cele ce urmează, precizând însă de pe acum că respectivul instrument va fi considerat de autorii dicţionarului aici aflat în lucru armă de distrugere în masă. Păi, printr-un simplu „oa” spus pe un ton de plâns, tiranul îi pune pe butuci, instantaneu şi fără drept de apel, pe toţi cei din subordinea sa.

Atenţie deci, suntem încă la simplul „oa”, structura cea mai banală, cea mai uşoară, structura de bază a limbii pe care încercăm să o descâlcim, şi dacă până şi o atare minimală formă de comunicare poate fi interpretată în atâtea feluri şi, mai semnificativ chiar, poate da atâtea bătai de cap, apăi ce-o să facem când trecem la chestiile grele ale limbii ăsteia?!

„Oa oa” nelegat, aşadar avem în analiză două cuvinte, sau poate chiar mai multe, deci discuţia s-ar putea purta chiar şi asupra unei propoziţii mai complexe, de gen „oa oa oa oa oa”, spus pe un ton de aparentă plictiseală, fără prea mult aplomb, fără lacrimi şi plânsete, împlineşte forma unei avertizări mai directe decât cea anterior abordată. O atare propoziţie, ce poate fi cunoscută cititorului sub numele de scâncet, poate indica, grosso modo, (i) o sincopă a regimului, un disconfort pe care tiranul îl resimte din varii motive (ca exemplu aleatoriu, ne putem gândi la gaze stomacale), sau (ii) o dorinţă-poruncă pe care şi-o doreste, ca orice tiran sadea şi cu funia răbdarii scurtă, să fie dusă la îndeplinire numaidecât (din nou ne putem gândi la exemple aleatorii precum dorinţa de mişcare, de schimbare a poziţiei în care stă înscăunat, precum şi la altele asemenea).

„Oaaaaaaaaaaaaaaa!” Atunci când irumpe într-un asemenea discurs, cititorule, e groasă, pentru că asta înseamnă „’R-aţi ai dracu’ cu melcii vostri, ce pălăria mea de supuşi sunteţi voi, nu vedeţi că şeful mult-iubit o duce rău, nu vedeţi că am scutecul plin, că mi-e frig, sau cald, sau foame, sau mai ştiu eu ce mi-e, ce-nseamnă asta, eu trebuie să fac totul p-aici, degeabiştilor!” În plain English, pe vorba moldoveanului, asta impune cetăţenilor regimului (i) luarea poziţiei de drepţi, cu mâna la vipuşcă, încă de la primul sunet, după care urmează startul într-o cursă unde supuşii aleargă ca înnebuniţi peste tot, lovindu-se de ceilalţi indivizi care aleargă şi ei ca loviţi de streche, mai înseamnă (ii) că nu-l interesează pe tiran supoziţiile, scenariile de backup, de tip o fi aia sau ailaltă, ci îl interesează soluţionarea rapidă, atunci, pe loc, a problemelor ardente pe care le întâmpină regimul, precum şi că (iii) dacă nu le soluţionaţi, apăi vericilor, în fine, ce veţi fi fiind voi, mămici, tătici şi alţi înalţi funcţionari ai regimului, aţi băgat-o pe mânecă, pentru că mă pun pe discursuri, tată, nu mă joc!

Moment din care „oaaaaaaaaaaaaaa”-ul puternic devine din ce în ce mai puternic, tiranul devine din ce în ce mai agitat în amvonul de unde prezidează, dă din mânuţe, ba chiar şi din picioruşe, că deh, are o constituţie fizică de invidiat, este elastic şi flexibil aşa cum nimeni altcineva nu este, se înroşeşte şi se înfurie.

Aceste pagini mai puţin plăcute ale dicţionarului (asta este, cititorule, am purces în demersul nostru urmărind un scop ştiinţific, animaţi fiind de acel sine ira et studio ce trebuie să se regăsească în orice lucrare serioasă, aşa că suntem nevoiţi să scriem şi despre minusuri, nu numai despre plusuri) se întorc de la sine, una după alta şi într-un ritm rapid, atunci când „oaaaaaaaaaa”-ul ce creşte în intensitate se dublează, se triplează, se extinde şi intră subit în structuri de limbă complexe. În traducere şi/sau adaptare, asta înseamnă (i) că tiranul este mânios, precum şi că (ii) are nevoie de o supunere şi mai oarbă din partea celorlalţi, care (între noi fie vorba) deja sunt gata să facă orice, să suporte orice repercusiune a regimului, ori mai pe şleau spus să-l pupe şi-n fund, numai să nu mai fie nevoiţi să asculte un asemenea discurs.

„Oa oa oa” întrerupt de ridicarea pumnului nu înseamnă necesarmente bad news, deşi la prima vedere aşa ar părea, ci mai degrabă indică faptul că tiranul are chef, la acel moment, de o masă copioasă, cu aperitiv, fel principal şi desert, servite la temperatura corpului, aşa cum îi place lui, şi, eventual, că la scurtă vreme după ce s-a ghiftuit, ar mai vrea încă un supliment, aşa, de-amorul artei culinare, pentru că cine ştie?, poate bucătarul regimului s-a gândit, în disperare de cauză, la niscaiva delicii până atunci nemaîntâlnite în toată viaţa lui.

„Oaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!” pe un ton strident şi ascuţit înseamnă, pur şi simplu, prăpad! Jale şi prăpăd, nenicule, pentru că regimul şi-a pierdut orice control, se aud ţipete şi urlete, iar în momentele acelea nimic nu mai contează, nici capul plecat al supuşilor, nici îngrijorarea pentru starea politică a regimului, tradusă în îngrijorarea pentru starea fizică a tiranului, nimic-nimic, iar discursul pe o asemenea temă poate dura chiar o perioadă relativ îndelungată, fapt ce fără discuţie pune la grea încercare răbdarea oricărui cetăţean aflat în directa subordine a lui bebe. La urma urmei, de fier să fie supuşii ăia şi tot cedează la un moment dat, împrejurare care nu ajută deloc, pentru că ea nu duce decât la adâncirea disensiunilor dintre tiran şi aceştia, ba chiar dintre ei înşişi, fiindcă în loc să colaboreze cât mai eficient posibil întru soluţionarea problemelor regimului, ei se apucă să se certe, să se disculpe şi să arate cu degetul, pe motiv că „eu ţi-am zis să-i scoţi aerul după supt, da’ tu nu, nici pomeneală, de ce să mă asculţi tu pe mine, că na, tare greu o fi să iei pe bebe în braţe şi să-l baţi puţin pe spate?!”, consecinţa directă fiind criza de regim ce persistă şi se prelungeşte în timp. 

Plânsul este structura de limbă complexă cu o desfăşurare variabilă în timp (şi chiar şi în spatiu, din moment ce tiranul poate să înceapă să plângă într-un loc, spre exemplu în vehiculul destinat transportului lui, şi să termine de plâns în cu totul alt loc, cum ar fi în braţele unuia sau altuia dintre supuşi) care înglobează, în marea majoritate a cazurilor, cuvintele, propoziţiile sau frazele expuse în precedentele pagini de dicţionar.

Aşa cum anticipam, dacă se va ajunge vreodată la un proces intentat oricărui asemenea tiran pentru abuzuri ale regimului (în opinia noastră, el ar putea fi similar ca magnitudine celebrului proces de la Nurnberg), atunci individul este toast, pentru că orice expert serios şi cu studii înalte în clasificarea armelor va depune mărturie în sensul că plânsul este o armă de distrugere în masă.

Mai mult decât atât, trebuie subliniat aici nivelul de perfecţiune la care tiranii ăştia de pretutindeni au ajuns în cursa înarmărilor, deoarece spre deosebire de orice altă armă folosită pentru anihilarea duşmanului, arma plânsului nu provoacă pierderi. Adică, la simpla analiză, putem observa cu uşurinţă distrugerile materiale provocate de două amărâte de bombe atomice aruncate la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, rudimentarele arme lăsând în ruine câteva oraşe.

Păi, poţi vedea aşa ceva atunci când tiranul foloseşte plânsul? Nici pomeneală, deşi senzaţia pe care o resimt supuşii, descrisă de surse absolut credibile şi chiar experimentată în mod direct, este la fel de intensă, nu puţini dintre cei intervievaţi spunându-ne, mai cu fereală şi doar în urma asigurărilor ferme că numele lor vor fi anonimizate, că „bre, când s-a pornit să vocifereze, sărea varu’ de pe pereţi şi nu alta!”. În realitate însă, varul a rămas la locul lui, nicio urmă a armei folosite nu poate fi detectată, singurele semne care ar putea incrimina vinovăţia directă a tiranului fiind cearcănele supuşilor, negre, adânci şi în mod clar vizibile, însă insuficiente pentru a proba şi a angaja răspunderea celui vinovat pentru faptele comise.

Exista însă şi părţi frumoase, în fapt absolut splendide, ale acestui limbaj, cum ar fi gânguritul. Suntem siguri că cititorul avizat le cunoaşte, întrucat şi aceste cuvinte, propoziţii şi fraze fac parte din bebeluşească, chiar dacă ele apar, poate, mult mai rar decât şi-ar dori unii.

„Îngî” spus pe un ton calm, liniştit, de către un tiran ce ţi se uită direct în ochi înseamnă că (i) cel puţin pentru moment, este mulţumit de munca depusă în folosul regimului de toţi cei pe care-i păstoreşte, chiar dacă timpul până la următorul discurs furibund este, în genere, scurt, şi (ii) şi mai important, că un singur asemenea cuvânt, dublat de o privire inocentă (după cum spuneam, bebe este burduşit cu arme psihologice) îl îngenunchează instant până şi pe cel mai recalcitrant supus ce vieţuieşte în parametrii normalităţii. Forţa din spatele acestui cuvânt este echivalentă cu toate forţele descoperite de fizicieni, matematicieni, astro-fizicieni şi alţi asemenea oameni de ştiinţă, de fapt ce spunem noi echivalentă, în realitate ea întrece cu uşurinţă chiar şi suma tuturor acestor forţe adunate laolaltă. Şi repetăm, este vorba despre un simplu „îngî”.

„Îngî îngî” combinat şi cu o grimasă pe care tiranul catadicseşte să ţi-o arunce, chipurile sub formă de surâs, sau de îndemn încurajator, este o armă de nivel mult superior. Cititorul este rugat să ia cele menţionate aici la face value, cu alte cuvinte să ne creadă că nu încercăm să înfrumuseţăm realitatea, să o edulcorăm sau să o creionăm în culori mai plăcute decât cele adevărate, însă am fost martori oculari atunci când unii cetăţeni ai diverselor regimuri de tiranie pur şi simplu au luat-o razna, unde mai pui că şi de bucurie, de parcă regimul n-ar fi fost suficient de împovărător, asupritor şi represiv, atunci când tiranul respectiv i-a cadorisit, în grandomania sa, cu un asemenea cuvânt.

Pe măsură ce naraţiunea se va desfăşura, pe măsura ce pliurile poveştii pe care nici noi nu le cunoaştem se vor revela cititorului, vom mai reveni asupra acestui dicţionar, probabil cu alte entry-uri de cuvinte ce le vom desluşi din bebeluşească.

Finalmente, este necesară puţină înţelegere în acest sens, doar orice limbă, aşadar chiar şi bebeluşeasca, este un animal viu, care freamătă, se mişcă, trăieşte, este într-o continuă mişcare în fiecare moment, fapt ce se traduce prin aceea că limba respectivă întră în contact cu altele, împrumutând de la şi dând către, prin urmare fiind absolut firesc şi logic să spunem că nu putem da o formă finală dicţionarului, cel puţin nu la acest moment.