UN AN SUB TIRANIE (II)
URMĂRIRE INFERNALĂ
Sergentul
S nu şi-ar fi schimbat tura pentru nimic în lume, concluzia sa fiind întărită,
o dată în plus, la ceas de seară, în timp ce patrula străzile oraşului ce se
îndrepta, toropit de căldura nopţii de vară, către orele tihnite ale somnului, deoarece
el nu era unul dintre acei adrenaline
junkies care căutau contravenţia rutieră cu lumânarea. Lui îi plăcea să
ruleze încet pe bulevardele largi şi aproape goale, să se bucure de liniştea
traficului, să nu fie nevoit să intervină prea des întru aplanarea conflictelor
ce, din când în când, mai izbucneau pe câte-o străduţă, să treacă în linişte pe
sub balcoanele blocurilor care, în întunericul nopţii, îşi pierdeau din
cenuşiul mohorât şi monocrom pe care-l afişau ziua, cu alte cuvinte, să îşi
îndeplinească atribuţiile de serviciu fără a fi nevoit să faca ceva special.
Nu
de puţine ori se gândise cum era oare în marile metropole ale lumii, oraşe cu
zeci de milioane de locuitori şi cu şi mai multe maşini, oare cum se descurcau
acolo agenţii de circulaţie, printre milioanele de autoturisme ce zumzăiau
zilnic dintr-o parte în alta, fiindcă asta însemna nenumărate probleme, cum ar
fi accidente, ambuteiaje, victime, politişti agasaţi şi altele pe care nu şi le
putea închipui. Din acest punct de vedere, era recunoscător că trăia într-o
ţară în care până nu demult doar maşinile negre oficiale, cu unul sau două
numere pe plăcuţele de înregistrare, treceau în mare viteză pe bulevarde.
Mintea
lui antrenată sesiză capcana ce se întindea înainte, sesiză că gândurile
purtătorului ei se îndreptau din nou către politic, şi pentru că acelaşi
purtător, prin intermediul aceleiaşi minţi, îşi propusese să evite orice
subiect de gen, nu de alta, dar putea fi aducător de mari belele, viră brusc de
pe bulevardul pe care era cât pe-aci să se avânte şi o luă pe străduţe mai lăturalnice
dar care-i solicitau mai mult atenţia, îndepărtându-l, astfel, de la o
filozofie păguboasă cu privire la situaţia actualului, a cotidianului.
Nu
că sergentul S ar fi fost vreun rebel, vreun dizident, vreun cugetător frustrat
de regim care căuta mijloace şi modalităţi de revoltă, dacă nu faptic, măcar
mental, câtuşi de putin, pur şi simplu nutrea convingerea, sănătoasă de altfel,
după cum se convinsese de-a lungul timpului, că era mult mai bine să nu se
întindă mai mult decât îi era plapuma. Şoaptele pe care le auzea tot mai des pe
la colţuri nu erau de nasul lui, ţineau de aspecte aflate dincolo de limitele
competenţelor sale, şi dacă experienţa îl învăţase ceva, îl învăţase că era
bine să-ţi vezi de propria treabă, să-ţi păstrezi gândurile şi limba pentru
tine, într-un cuvânt, să nu te aventurezi dincolo de graniţa invizibilă dar
extrem de periculoasă a tărâmului de unde, ulterior, nu mai exista cale de întoarcere.
Asta
cu atât mai mult în vremurile tulburi resimţite peste tot. Auzea de criza
politică de-acolo, de cea financiară de dincolo, de războaie civile sau armate
în partea aia sau ailaltă a lumii, era conştient că cei care spuneau că toate
aceste evenimente influenţau, într-un final, vieţile tuturor, aşadar chiar şi
viaţa lui, şi nu numai viaţa profesională, ci chiar şi pe cea personală, vocilea
astea avand, la rigoare, dreptate, rezon în plus pentru care îşi impunea să se
ferească de necazuri.
La
urma urmei, de-asta şi optase pentru un post în brigada rutieră, pentru că era
mai puţin predispus să dea nas în nas cu politicul, cu maşinaţiuni şi scheme şi
manevre ascunse în alte manevre. Aşa cel putin îşi cunoştea inamicul, vorba
celor din vechime, unde inamicul era câte-un cetăţean care se suise la volan
sub influenţa alcoolului, sau altul care încerca să fure din maşinile parcate,
pe ici pe colo, pe sub câte-un balcon de bloc, ori câte unul care încălca în
mod voit regulile de circulaţie, în realitate inamicul său cel mai de soi fiind
nimeni altul decât el însuşi, din cauză că timpul liber pe care-l avea îl îndemna
la cugetare adâncă.
Pe
de altă parte, n-avea cum să se rupă de realitatea în care trăia, să fi vrut şi
n-ar fi putut, semnele erau vizibile peste tot, regimul se clătina, ce să mai.
Chiar şi cartierul notabilităţilor pe care-l patrula acum, înainte vreme animat
şi luminat feeric, loc unde se puteau întâlni la ceas de seară perechi de
îndrăgostiţi ce ignorau cu desăvârşire lumea si manevrele ei, chiar şi acesta
era acum pustiu, sergentul abia mai zărind pe ici pe colo câte-o umbră, ori câte-un
cuplu ce se grăbea să iasă din tirul farurilor sale, ca şi cum s-ar fi ferit,
ca şi cum ar fi avut ceva de ascuns, şi din nou mintea i-o lua razna, făcându-l
să se gândească la subiectul aflat pe buzele tuturor, anume la zilele numărate
ale lui Xulescu sau Ygreculescu. Oftă îndelung.
Tocmai
când se pregătea să-şi administreze un perdaf ca la carte, când se pregătea
să-şi bage minţile-n propriul cap, exact în momentul în care dădea comandă
limbii să rămână ferecată şi să nu sufle o vorbă nimănui despre gândurile ce l-ar
fi putut da de belea, auzi în depărtare scrâşnet de roţi şi muget de motor
turat la maxim. Nu mai auzise de ceva vreme aşa ceva, cu atât mai puţin în miez
de noapte.
Opri
maşina imediat, ciulind urechile, sperând că zgomotul pe care-l auzise era, în
realitate, rodul imaginaţiei sale, care din cauză că nu era lăsată să zburde pe
plaiuri pe care el le considera periculoase, o lua razna în profesie, făcându-l
să aibă halucinaţii auditive. Dar nu, chiar auzise zgomot de motor şi de roţi
înghiţind asfaltul, aşa că profită de pauză şi îşi canaliză întreaga energie
mintală asupra problemei ardente.
Punând
în mişcare tărăboanţa pe care o conducea, dar care îi era dragă şi care, în
genere, nu-l lăsase la necaz (penele de cauciuc şi mofturile de a nu porni în
dimineţile friguroase nu se puneau, astea erau de la sine înţelese), se
îndreptă cu viteza melcului rănit fatal către zona de unde se auzea venind bolidul.
Exact
în momentul în care dădu colţul, într-un viraj strâns ce-i făcu stomacul ghem,
văzu bestia neagră apropiindu-se şi trecând pe lângă el de parcă nici n-ar fi
existat, de parcă girofarul n-ar fi mers (în fapt, girofarul nu mergea,
becurile se arseseră demult şi nu fuseseră înlocuite, din cauza măsurilor de
austeritate), depăşindu-l în zgomot de motor turbat şi miros de benzină şi
cauciucuri arse.
În
doar două-trei secunde bolidul zburase, iar acum sergentul începea urmărirea de
la mare distanţă, distanţă ce creştea văzând cu ochii, făcând astfel ca una
dintre temerile sale, anume cea că zărise o placuţă de înmatriculare cu număr scurt
(asta putea aduce necazuri mari) să nu poată fi confirmată, din cauză că era
noapte iar farurile chioare ale maşinii lui abia băteau la vreo câţiva metri în
faţă.
Pe
de altă parte, era ţinut să-şi facă datoria, asta unu la mână, iar doi, sergentul
S nu era singur pe străzi în seara aceea, mai erau şi alţi colegi în patrulare
ce îi puteau sări în ajutor la primul semnal dat prin staţie. Prin urmare,
sergentul nu pregetă şi începu să vorbească febril în staţia de emisie-recepţie
ce atârna de un fir bălăngănindu-se năuc în ritmul urmăririi.
-
Sunt S,
am un patru-doi-doi, repet, am un patru-doi-doi în plină desfăşurare. Suspectul
conduce un automobil negru al cărui număr nu l-am putut vedea, că a trecut în
mare viteză pe lângă mine şi nu am reuşit încă să mă apropii de el. Momentan,
sunt pe strada X, aproape de intersecţia cu bulevardul Y. Suspectul a părut a
coti către bulevardul Y, dar nu sunt încă sigur, trebuie să ajung acolo.
După
câteva zeci de secunde necesare pentru a străbate distanţa pe care bolidul o înghiţise
cât ai clipi, sergentul reveni.
-
Patru-doi-doi
în continuare, urmărire în desfăşurare, suspectul se deplasează în mare viteză,
mult deasupra limitei permise de lege, pe bulevardul Y, în direcţia Z.
-
18, răspunse
unul dintre colegii de patrulă, eu mă aflu în zonă da’ nu văd nimic. Eşti sigur
că … stai, mamăăăăăăăăăă, ăsta e nebun, a trecut pe lânga mine ca fulgerul,
nici măcar n-am apucat să-l văd. Patru-doi-doi în direcţia Z, indicativ 18 şi
23 în urmărire.
-
23, ai
văzut vreun număr de înmatriculare? întrebă sergentul S, cu frica şi speranta
îngemănate.
-
18, nici
măcar n-am apucat să văd ce fel de autoturism era, se auzi vocea colegului dupa
o pauza, darămite plăcuţele de înmatriculare. Acu’ a venit, dup-aia dus a fost.
Maşină, nu glumă.
-
Sunt 14,
se auzi în staţiile de emisie-recepţie, aud zgomot de motor pe direcţia Z, pot
să intervin.
-
Negativ,
se auzi vocea dispeceratului central.
Situaţia
tocmai luase o turnură către rău.
-
Repet,
14, negativ. 7, 19 şi 25, vă apropiaţi pe direcţia Z şi încercaţi să strângeţi
laţul în jurul aătuia. Şi încercaţi, fir-ar a dracu’ de viaţă, să vedeţi ce
număr de înmatriculare are, ca să ştim cu cine avem de-a face! Ce naiba, trece
printre voi ca prin brânză?!
Seriozitatea
situaţiei escaladase la the next level,
deja erau şase echipaje implicate în urmărire, iar butoanele operaţiunii
fuseseră preluate de comandantul de noapte, care fusese deranjat şi chemat în
regim de urgenţă la butoane.
-
Dispecer,
se auzi vocea agitată a colegului din 19, tocmai a trecut pe lângă mine şi mi
s-a părut că aud ţipete. Repet, mi s-a părut că aud ţipete, voce de femeie,
undeva între 28-35 de ani după tonalitate.
-
Futu-i!
Futu-i, futu-i, futu-i! se auzi vocea comandantului în staţie, asta-mi trebuia
mie acum?! Atenţie, către toate unităţile, avem un patru-doi-doi care tocmai ce
s-a dus într-un unu-trei-trei, repet, unu-trei-trei, urmărire cu posibil
ostatec sau ostateci. Ostatecul pare a fi o femeie. Nu interveniţi frontal, să
nu cauzăm pierderi de vieţi omeneşti. Vreau să-l alergaţi p-ăsta până când
rămâne fără benzină, staţi cu ochii pe el ca pe butelie, sub nicio formă nu îl
pierdeţi. Sau, mă rog, îl pierdeţi, pierdeţi şi altele!
În timp ce pe frecvenţa folosită de toate echipajele
curgeau informaţii despre situaţia în desfăşurare, pe frecvenţa folosită de
diversele echipaje în particular erau schimbate alte mesaje, de o până şi mai
semnificativă importanţă.
-
18, auzi
sergentul S şoapta colegului din 23, îl mai urmărim p-ăsta? Că, de fapt, eu am
văzut placuţele-alea, da’ n-am vrut să zic pe staţie, fiindcă nu-mi place deloc
situaţia asta.
-
Număr
scurt? întrebă, tot în şoaptă, sergentul.
-
Îhî,
confirmă 23.
-
Crezi că
... crezi că ...?
-
Mi-e şi
frică să mă gândesc, răspunse 23. Da’ pot să intru cu rabla-ntr-un plop în doi
timpi şi trei mişcări, ies şi rănit în actiune şi c-o decoraţie. Mie asta nu-mi
miroase a bine deloc, vericule, da’ deloc...
O tăcere radio adâncă, deranjată doar de paraziţi radio
şi, probabil, de bruiajul indus în bandă de echipamentele de ascultare ale
serviciilor secrete prezente peste tot, se lăsă între cei doi, niciunul nevrând
să mai spună nimic, fiecare concentrându-se, în aparenţă, asupra şofatului,
însă în realitate rulând posibile scenarii, care mai de care mai negre, în
minte. Tocmai când ajunsese la concluzia că sugestia colegului din 23 era chiar
foarte bună, doar se mai văzuseră cazuri în care echipajele angajate în
urmărire sfârşiseră la spital din diverse motive, ce se întindeau de la tehnic
până la psihologic, staţia sergentului erupse în zgomot.
-
Dispecer,
se auzi echipajul 7, tocmai ce a ieşit de pe bulevardul Y şi se îndreaptă în
viteză către cartieru’ ăla nou construit. Confirm ţipetele de femeie, le-am
auzit şi eu, foarte clar. Îi văd pe 18, 19, 23 şi pe 14 apropiindu-se, aş
sugera ca 18 şi 19 să o ia prin nord, pe sub pod, iar 23, 14 şi cu mine să-l urmărim
pe deasupra podului, pe direcţie vest-sud-vest, fiindcă aşa am acoperi orice
posibilă direcţie de deplasare.
-
De-acord,
se auzi rapid vocea dispecerului, echipajele în urmărire, procedaţi aşa cum a
sugerat 7. Staţi cu el pâna când nu mai are pe unde se duce. Nu ştiu nimic de
cartierul ăsta nou, ce naiba e p-acolo?
-
Eu stau
relativ aproape, se auzi vocea lui 19, nu-l ştiu nici eu foarte bine, doar am
trecut o dată sau de două ori p-acolo. Sunt vreo două biserici, câteva benzinării,
vreo patru-cinci restaurante, un azil pentru bătrâni şi un spital abia dat în
folosinţă, câteva şcoli şi primăria de sector, altceva nu mai ştiu. Nu sunt străzi
foarte largi, dar pe de altă parte nici nu este foarte populat, cu atât mai
puţin la ora asta, aşa că poate să alerge ca nebunu’ ... ba chiar să ne piardă.
-
Nu vreau
s-aud aşa ceva! explodă discperul.
-
Dispecer,
răspunse un alt echipaj, eu am pierdut deja ştergătorul dreapta în cursa asta, farurile
nu-mi mai merg, aşa că conduc guided by
the Force, şi-am văzut şi vreo două-trei prezoane de la roţi sărind, nu ştiu
de la care, da’ mă aştept din clipă-n clipă să văd roata trecând pe lângă
mine...
-
Eu alerg
într-a treia de la început, interveni o altă voce pe un ton mai agitat, nu vrea
asta să intre-n a patra nici moartă, urlă motorul în draci şi scot fum negru de
zici că-s furnal, semn că a început să pape ulei... aşa că în câţiva kilometri presimt
c-o trag pe dreapta.
Dispecerul se lovi cât putu de tare cu palma în frunte,
exasperat şi plin de nervi, conştient însă şi de faptul că problemele de ordin
tehnic ce-i erau aduse la cunoştinţă erau reale şi nu inventate de agenţi
fricoşi care căutau să-şi pună părţile moi ale corpului la adăpost.
-
18, ce
facem? se auzi din nou şoapta colegului din 23.
-
23, eu mă
bag! Dă-l în gâtu’ mă-sii, nu mă mai interesează cine e, dacă ia ostateci femei
are de-a face cu sergentu’ S! Păi ia gândeşte-te, cum ar fi dacă în masin-aia
ar fi fie-ta, sau nevastă-ta (mă rog, aici ai putea avea ceva argumente să nu te
avânţi în urmărire, în fine), atunci ce-ai face, ai sta cu braţele încrucişate?
Cu pieptul bombat, sergentul comută pe banda comună şi
spuse răspicat:
-
Dispecer,
m-apropii în mare viteză, am aproximativ 64 km/oră, sunt la mai puţin de o sută
de metri, chiar mă apropii de 50, văd că a oprit la o intersecţie, nu ştiu de
ce, ah! nu, n-a oprit, uite-l că pleacă şi mai tare decât până acum...
-
Ţine
lângă eeeeeeeeeeeeel! urlă dispecerul, vărsându-şi în mod greşit furia
acumulată asupra vajnicului sergent
-
Încerc, dispecer,
se auzi vocea sugrumată a sergentului S, încerc, da’ nu-s pilot şi nici nu
conduc vreo rachetă...
Clipele treceau cu greu în centrul de comandă, rămas acum
în întuneric, după cum se spune în jargon poliţist, din moment ce niciunul
dintre agenţii implicaţi în urmărire nu mai vorbea. Nu se ştia, aşadar, dacă
probelemele tehnice ale flotei poliţiei rutiere duseseră la un final nefericit,
cei din dispecerat puteau doar presupune că echipajele încă erau angajate în urmărire
după gâjâitul pe care-l auzeau în staţiile de emisie-recepţie, deşi nici astea
nu erau chiar ultimul răcnet în materie, ceea ce însemna că gâjâitul pe care ei
îl puneau pe seama frecării tărăboanţelor de poliţie cu aerul putea fi doar
zgomot static, paraziţi fonici care doar aduceau a fâşait de roţi pe asfalt dar
care, în realitate, erau numai paraziţi.
Într-un târziu, tăcerea radio impusă, cel mai probabil,
de intensitatea efortului pe care agenţii îl depuneau în infernala cursă fu
spartă de vocea unuia dintre echipaje.
-
Dispecer,
l-am ajuns din urmă, sunt la aproximativ 500 de metri în spatele lui, se
îndreapta fie către biserica mare, fie către ieşirea din cartier, şi ar mai fi
posibilitatea să se ducă înspre spital, pentru că-l vad pe dreapta mea, da’
prea aleargă ca să poată opri fără să dărâme clădirea...
Câteva clipe intense după, o voce timidă din centrul de
control adresă o întrebare, aproape în şoaptă, parcă de frică să nu deranjeze o
operaţiune cu grad ridicat de risc aflată în plină desfăşurare.
-
Ce fel de
spital este cel nou dat în folosinţă?
-
Nu ştiu,
dom’le! răspunse dispecerul cu mintea-n altă parte, dacă ţi s-a făcut rău, lasă
spitalul, du-te acasă.
-
Nu, mă gândeam...
adică, ţipete de femeie ... şi direcţia... noaptea cu maşina...
-
Dom’le,
nu mai vorbi în dodii! Dacă ai ceva de zis, zi dracu’ odată!
-
Mă
întrebam dacă nu cumva spitalul este maternitate, spuse vocea timidă într-o singură
suflare.
-
Mate...
phiii, asta da, ar explica multe, replică dispecerul, brusc lovit de
înţelegere. Băieţi, începu el să vorbească în staţie, care dintre voi a zis că
ştie cartierul, 19, parcă tu ai spus, nu? Ce spital e ăla dat în folosinţă?
-
Din câte
ştiu eu, maternitate, veni răspunsul.
Dispecerul începea să pună fire si frânturi de informaţie
cap la cap.
-
Atenţie,
către toate unităţile implicate în unu-trei-trei. Este posibil să nu discutăm
despre urmărire cu ostatec, ci să fie vorba despre o naştere, aşa că atentie şi
mai sporită ca pân’-acum. Apropiaţi-vă, fără să interveniţi, nu vreau vieţi
puse în joc.
-
Dispecer,
se auzi exact în acel moment vocea sergentului S, sunt la două sute de metri de
maşină, a oprit la spital, într-adevăr, văd că se dă jos şoferul în fugă şi
aleargă pe partea dreaptă, a coborât şi de-acolo cineva, nu văd prea bine cine,
sunt încă la vreo 75 de metri, îmi pare că cei doi merg înăuntru, m-am apropiat
la 50 de metri, da, confirm că e un bărbat şi-o femeie, îi văd îndreptându-se
spre urgenţe, ăăăăăă... stai! opreşte-te! ... frânează! frânează, fir-ai a
dracu’ de ra... zdraaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaang!
Tăcere.
-
18! şopti
dispecerul în staţie, pe o voce cumva temătoare. 18, m-auzi? 18, răspunde,
m-auzi?
După câteva momente, dispecerului îi răspunse o altă
voce, gâfâind:
-
Dispecer,
sunt 7, îl văd pe 18, m-apropii cât de repede pot...
-
Mai
repede, omule, mai repede, că nu mai răspunde, să nu se fi întâmplat ceva!
-
Nu pot
mai repede, v-am zis că mă lasă rabla, alerg deja cu staţia de emisie şi
bateria de la maşină în mâini de vreo 6 kilometri, nu mai am suflu.
-
Cum-cum,
ce faci?! se auzi vocea perplexă a dispecerului.
-
Pai a
trebuit să dau bateria jos de pe maşină, că altfel nu aveam cu ce alimenta
staţia ca să pot vorbi.
Dupa încă două-trei gâfâituri, 7 continuă:
-
Din ce
văd eu, 18 a intrat din spate în maşina neagră. Cred că din cauză că a rămas
fără frâne, nu există niciun semn de frânare pe asfalt. O secundă, mai am puţin
şi-ajung acolo...

Comments
Post a Comment